Pornesc de la imaginea mult prea cunoscută, dar care mi-a marcat “existența universitară” în anii de studenție din Roma. „Parnassus a lui Raffaello a fost momentul în care am înțeles că trebuie să accept și să îmbrățișez faptul că în lumea științei, indiferent de domeniu, vor exista mereu dileme. Parnassus arată zeul Apollo în centrul scenei, înconjurat de cele nouă Muse, iar în jurul lor sunt poeți celebri din Antichitate și Renaștere, precum Dante sau Petrarca. Toți par să asculte sau să dialogheze într-un peisaj ideal.

Să Asculte sau să Dialogheze. Cercetarea și Predarea sunt cei doi pilastri care construiesc viața academică. Doi pilastri complementari. Un act de predare care se limitează doar în distribuirea aceleiași informații devine steril. Acestui act, pentru a crea o formă completă, i se atribuie actul cercetării, căutării, la baza căruia stau întrebări și dinamica căutării răspunsurilor. Acestui dinamism, ulterior, i se atribuie gndirea îndreptată către viitor, în orice domeniu, chiar și cu riscul de a rămâne, la un moment dat, fără răspunsuri, pentru că uneori știința poate fi și imprevizibilă. Și atunci totul devine aventură. Prin cercetare se soluționează concepte și problematici, frământări ale societății, puncte de suspensie, se poate numi și un fel de act evolutiv al ființei umane. Cercetarea este actul realizat în cadrul laboratorului gândirii umane care nu poate fi condiționat de timp sau de spațiu. Predarea este momentul în care ceea ce este produs în laborator este “predat” mai departe, către cei care doresc să treacă printr-un proces destul de riscant, metamorfic.

Pentru a preda și a face cercetare la nivel instituional ai nevoie dezideratul titlu de doctor, perceput în mod diferit pe glob, în funcție de contextul cultural. În spațiul Occidental această cale este aleasă prin vocație, interes, dorință și pasiunea de a căuta, responsabilitate și conștientizarea faptului că odată începută o teză, deși formal aceasta va avea un punct final, informal cercetarea va continua pe tot parcursul vieții cercetătorului. In acest spațiu cultural titlul de doctor nu ține de foame, pentru că nu există conceptul de “spor de doctorat”. Cercetarea este un act voluntar, independent realizat cu scopul de a aduce o contribuție în contextul științific.

În realitatea Est-Europeană, lucrurile se prezinta lejer diferit. Anual, universitățile din România produc sute de doctorate, în diverse domenii de studiu. Se pare că există o “sete” de știință, de necunoscut, și o dorință invincibilă chiar de a rezolva problemele societății prin știință. Odată câștigat titlul de doctor, acesta poate fi retras destul de greu în România, iar cel mai interesant este faptul că tot aici nu există nici măcar la nivel formal obligativitatea doctorilor de a publica articole științifice pentru a-și menține titlul de doctor odată obținut.

Frământările sociale din ultima perioadă mă fac să consider că România ar avea nevoie de o regândire a spațiului academic, la nivel conceptual. Sună clișeic, știu. Totul pentru că este evident că societatea se află într-o criză identitară care îi înglobează în primul și în primul rând pe “doctoranzi și doctori în științe”. Suferim oare atât de grav de rana imposturii încât nu reușim să ne autoidentificăm și să ne acceptăm și fără titlul de doctor sau fără sporul de doctorat? Poate fi în acest context, considerată impostura un sport pe care îl practică cei care doresc să se “încadreze” în anumite clase sociale care le-ar oferi o altă imagine (și care Nu mai există în Romania, doar că au uitat să le spună și ălora…)?

Cine mai suntem, în definitiv?